Intre Amihan si Habagat

Perioada aleasa de noi a cuprins si trecerea de la sezonul “de vara” la sezonul mai lent, fiind acolo in intervalul Mai-Iunie, si ne-am gandit ca ar fi pacat sa nu va redam o experienta la prima mana. Cei care nu au rabdare sa citeasca, pot trece la pagina urmatoare insa, pe scurt, va spun ca a fost perfect pentru noi desi trecerea spre Habagat s-a simtit.

Perioada de tranzitie s-a facut simtita spre finalul sederii noastre, prin schimbarea si intetirea vantului (simti ca ceva e diferit la vantul ala, chit ca e prima data cand te vede tropicul) si prin ploi aprige, insa nu amarata aia de ploaie avea sa fie procuparea noastra majora. Si apropo de musoni, cu cateva zile inainte de plecarea noastra isi anunta aparitia taifunul Mawar. In urmatoarea zi, acesta a crescut in intensitate si a devenit un super taifun care anunta ca se indrepta ferm catre noi. In cele din urma, el a revenit la titulatura de taifun, a renuntat si la “baby taifun”-ul care aparuse intre timp, iar atunci cand parea ca se indreapta spre Taiwan, a decis s-o coteasca spre Japonia. Se pare ca cei din Taiwan au o vorba atunci cand se anunta taifun – “Maine e zi libera”, iar schimbarea in ultimul moment a directiei taifunurilor catre Japonia este ceva caracteristic acestora.

Daca de aceasta data amicii din Taiwan povesteau zambind despre taifun (muntii ii mai protejeaza), fetele localnicilor de pe insulita noastra erau cumva mai preocupate de metehne mai vechi, insa straine noua, turistilor. Traiau un sentiment dificil de articulat de oricine e strain culturii respective, insa era genul ala de tensiune psihologica care se naste doar dintr-o disonanta cognitiva puternica- asta am putut deduce si noi. O fiertura interioara a instinctului de supravietuire, unde resemnarea si constrangerea obligatiei fata de propriile afaceri se combina intr-un control emotional ce cu greu rostogoleste teama pe limba.

Nu au unde sa fuga si nici nu au cum, “Pai, cu turistii ce facem daca plecam? Trebuie sa fim aici pentru ei si pentru afacere. Ne rugam sa fie bine si mergem mai departe. Credinta in ceva superior e o ancora buna in suflet. Te pregateste pentru multe, chiar si pentru vant puternic, materie libera si multa apa” – asta ne spunea o mana de femeie, proprietara centrului de scufundari care oferea si acomodare deasupra centrului. Un amic pe care ni l-am facut acolo, intr-o pauza de show, ne spunea ca vantul vine mereu spre White Beach fie ca e taifun ori muson, cu privirea tintita spre apa care era la mai putin de 50m de local.

Chiar daca taifunul s-a indreptat spre Japonia, acesta a intensificat Habagat-ul / musonul de sud-vest, iar in urma noastra venind ploi si rafale. Noi ne-am bucurat ca am reusit sa plecam in siguranta de pe insula Panay si am ajuns tot in siguranta in Taiwan, insa gandul ne-a ramas la cei cunoscuti pe care i-am lasat in urma.

Am gasit totusi si oameni nerabdatori sa inceapa Habagat-ul. Odata cu venirea vanturilor puternice incep competitiile intre barcile Paraw, barcile traditionale specifice regiunii Visayas. Acestea folosesc bambusul pe laterale ca si stabilizator, dar si pentru a rezista vanturilor si curentilor puternici. 1 Iunie era data oficiala pentru inceperea competitiei, iar castigatorului i se ofereau 20000 PHP. Cumva astrele ne-au condus fix pe Paraw-ul unuia dintre competitori, iar din ochii lui curgea pasiunea cand ne povestea cum foloseste cate 8 oameni pe o latura a barcii pentru a o putea stabiliza in timpul cursei, vantul fiind extrem de puternic. Adrenalina pura, pasiune, o altfel de viata, straina din nou de noi.
 

nmb g