Probabil cel mai important upgrade pe care Jelly Bean il aduce pentru Android este Project Butter. Daca numele nu a fost suficient, va spun ca Project Butter reprezinta de fapt un cumul de schimbari in pipeline-ul de rendering al interfetei grafice cu unicul scop de a face Android-ul fluent ca untul. Nu suna asa bine in romana, nu?

Tineti minte cum Honeycomb a introdus accelerarea UI-ului pe GPU iar Ice Cream Sandwich a imbunatatit acest lucru? Schimbarea a fost usor de vazut langa un telefon ce rula Gingerbread, de exemplu, dar n-a fost de ajuns pentru a aduce Android-ul la acelasi nivel cu iOS sau Windows Phone. Problemele nu constau nici in puterea GPU-ului, nici in lipsa accelerarii hardware, ci existau la nivel de scheduling in pipeline: lucruri precum inabilitatea de a procesa urmatorul frame in timp ce GPU-ul il randeaza pe cel curent.

Din fericire Project Butter aduce rezolvarea acestor probleme prin mai multe mijloace precum triple buffering, VSync peste tot in OS si scalarea frecventei procesorului in functie de starea touchscreen-ului. Rezultatele sunt intr-adevar impresionante, pentru ca interfata ruleaza la un framerate constant de 60 fps-uri si ca urmare scroll-ul, drag-ul si animatiile sunt perfect fluente. Nu va imaginati ca orice aplicatie va rula la 60 de cadre pe secunda, cea de Facebook de exemplu mai are momente in care isi arata puternica personalitate, dar Android a ajuns in sfarsit iOS din urma la acest capitol. Absolut singurul minus al lui Galaxy Nexus in comparatie cu iPhone 4S acum este input lag-ul putin mai mare, lucru care tine totusi mai mult de hardware decat de software; se poate pur si simplu ca respectivul controller de touchscreen folosit de Apple sa fie mai performant. Este uimitor totusi cum optimizarea software-ului face o diferenta atat de mare, Android si iOS impart acum cu siguranta prima treapta a podiumului celor mai fluente OS-uri de smartphone.